BEATITÚDINE s. f. 1. Stare ideală de înțelepciune la Aristotel, stoici, Spinoza etc. 2. (În patologia mintală contemporană) Euforie permanentă, însoțită de indiferență față de împrejurările exterioare. 3. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude.
beatitudíne sf [At: BOGZA, C.O.159 / P: be-a~ / Pl: ~ni / E: lat beatitudo, -inis cf fr beatitude] 1 Extaz religios. 2 (Liv) Stare de totală fericire.
BEATITÚDINE s. f. (Livr.) Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude.