TABÚ, tabuuri, s. n. (În societățile totemice) Interdicție cu caracter sacru, a cărei încălcare atrage automat sancțiuni severe; interdicție rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută. ♦ (Lingv.) Interdicție de limbaj care determină înlocuirea unui cuvânt sau cu o perifrază de obicei metaforice. – Din fr. tabou.
tabu sn [At: ȘĂINEANU, D. U. / Pl: ~uri / E: fr tabou] 1 Interdicție cu caracter sacru din societățile primitive, a cărei încălcare atrage automat sancțiuni severe. 2 (Fig) Obiect a cărui atingere este interzisă. 3 (Fig) Persoană, problemă etc. despre care nu se discută din superstiție sau din pudoare. 4 Ceea ce nu poate fi abordat sau modificat. 5 (Lin) Evitare a folosirii unui cuvânt și înlocuire a lui cu altul, din superstiție sau din pudoare. 6 Interdicție de limbaj. 7 Interdicție rituală. 8 Ceea ce este considerat sacru și în mod sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. 9 Situație, obiect, timp, loc, persoană, funcție făcând obiectul unei credințe sau al unor practici religioase.
TABÚ, tabuuri, s. n. Interdicție cu caracter religios, în anumite societăți primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; interdicție rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt și de înlocuire a lui cu un altul, din superstiție sau din pudoare; interdicție de limbaj. – Din fr. tabou.