VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală. ♦ Înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală. 2. (În loc. prep.) În virtutea… = pe baza, în puterea, ca urmare a… – Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).
virtute sf [At: MAIOR, IST. 65/2 / Pl: ~uți / E: lat virtus, -utis cf fr vertu, it virtù] sf 1 (Înv) Vitejie (2). 2 (Înv) Faptă vitejească. 3 Forță morală care are drept scop respectarea principiilor și a normelor etice Si: (înv) vârtute (25). 4 Integritate morală Si: (înv) vârtute (26). 5 (Rar) Lege morală bazată pe virtute (3). 6 Conduită caracteristică unei persoane virtuoase1 (3). 7 Abstinență sexuală dictată de considerente morale Si: castitate (3). 8 Abstinență sexuală totală Si: castitate. 9 Fidelitate conjugală sau sentimentală. 10 Înclinație constantă către un anumit gen de îndatoriri morale, îndeplinite printr-un efort de voință Si: (înv) vârtute (27). 11 Calitate morală determinantă Si: (înv) vârtute (28). 12 (Flz; îs) ~uți cardinale Cele patru virtuți (11) considerate fundamentale de filozofii antici: înțelepciunea, curajul, dreptatea, cumpătarea. 13 (Îs) ~uți teologale (sau teologice) Cele trei virtuți (11) considerate supreme în morala creștină: credința (în Dumnezeu), nădejdea (în mântuirea sufletului) și iubirea (pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru). 14 Principiu activ care face ca un lucru să fie apt de a produce un anumit efect Si: eficiență (1), eficacitate (1), (înv) vârtute (29). 15 Calitate proprie unui lucru, unui fenomen Si: proprietate, (înv) vârtute (30). 16 (Rar) Abilitate artistică. 17 (Îlpp) În ~a … În baza … 18 (Îal) În conformitate cu … 19 (Îal) Ca urmare a …
virtute s.f. 1 Însușire morală a omului manifestată prin urmărirea în mod constant a realizării binelui, prin consecvența respectării principiilor și a normelor etice; integritate morală. Li-i frică de virtutea domnului lor, nădăjduind ocrotire de la slăbiciuni (SADOV.). ◊ (teol.) Virtute umană (sau morală) = fiecare dintre dispozițiile constante ale inteligenței și ale voinței care reglementează faptele oamenilor, le determină comportamentul (după rațiune și credință) și le orînduiesc pasiunile. Virtuți cardinale = virtuțile umane morale sau firești (prudența sau înțelepciunea, dreptatea, tăria sau bărbăția și cumpătarea), în jurul cărora se grupează toate celelalte. Virtute teologală = fiecare dintre cele trei virtuți insuflate de Dumnezeu (credința, speranța și iubirea), care îi permit omului să stabilească o relație cu Sfînta Treime, fiind dovada prezenței și acțiunii Duhului Sfînt în facultățile ființei omenești. 2 Conduită, viață virtuoasă. Virtutea este apreciată de toți. ♦ Castitate, fidelitate. Cu toate astea, Ioanide își zicea că virtutea e totdeauna la femeie mai slabă decît iubirea (CĂL.). 3 Tendință constantă îndreptată către un anumit gen de îndatoriri morale, îndeplinite printr-un efort de voință; calitate morală determinată. Niciodată nu se vor egaliza puterile și virtuțile particulare ale indivizilor (CAR.). ◊ Virtuți cardinale = (la filosofii antici) totalitatea însușirilor fundamentale ale omului: înțelepciunea, curajul, dreptatea și cumpătarea. 4 Proprietate, însușire, calitate; eficacitate, eficiență. Aceste plante au virtuți tămăduitoare. 5 Loc.prep. În virtutea… = pe baza, în puterea, ca urmare a… Ție mă adresez, în virtutea funcțiunilor și darului meu de preot (CAR.). 6 (înv.) Bărbăție, curaj; faptă vitejească. • pl. -uți. /<lat. virtus, -utis; cf. și fr. vertu, it. virtù.