ARBITRÁR, -Ă, (1, 2) arbitrari, -e, adj., (3) arbitraruri, s. n. 1. Adj. Care pornește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr etc.; abuziv; samavolnic. 2. Adj. Care este făcut, ales etc. la întâmplare. 3. S. n. Faptă, acțiune, situație arbitrară (1, 2). – Din fr. arbitraire, lat. arbitrarius.
arbitrár, ~ă [At: (a. 1848) URICARIUL X, 1/9/ V: (înv) ~iu (pl: -iuri), ~ie / Pl: ~i, ~e / E: fr arbitraire, lat arbitrarius] 1 a Care pornește dintr-o hotărâre individuală, fără a ține cont de părerea altora, de adevăr etc. Si: abuziv. 2 av Samavolnic. 3 a (Mat; îs) Cantitate ~ă Cantitate căreia i se atribuie o valoare oarecare. 4 a Care este făcut, ales etc. la întâmplare. 5 a (Mat; d. constante, numere, funcții etc.) Care este ales la întâmplare Si: oarecare. 6-7 sn Faptă, acțiune, situație arbitrară (1,4). 8 sn (Jur) Judecată proprie liberă, nesupusă nici unui articol de lege.
ARBITRÁR, -Ă, arbitrari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care pornește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr etc.; abuziv; samavolnic. 2. Adj. Care este făcut, ales etc. la întâmplare. 3. S. n. Faptă, acțiune, situație arbitrară (1, 2). – Din fr. arbitraire, lat. arbitrarius.